joi, 19 august 2010

Muzică de relaxare

În acest articol vreau să vă demonstrez că natura vă poate ajuta să vă relaxați! Deci, tot ce vă trebuie este o pereche de căști și doar să dați drumul la vidoclipurile de mai jos:








Sper că v-au plăcut aceste trei videoclipuri. Le puteți asculta pentru exemplu atunci când sunteți stresat sau supărat. Natura chiar vă poate ajuta! ;)

Mă găsiţi pe:


Facebook

Cutremurul cel mare al României: doar amintiri

Imagine articol
Cu unele variații, cutremurul este mereu același dar Capitala se schimbă și este din ce în ce mai vulnerabilă. Nu înseamna că în acest interval nu se produc multe alte seisme. Dar noi vorbim despre acele evenimente care, depășind 7 grade pe scara Richter, fac pagube considerabile.
Șocurile mici produc oarecare emoție, apoi sunt uitate, după câteva zile sau săptămâni, rămânând doar în registrele seismologilor. Cutremurele mari intră direct în cartea de istorie, printre războaie și guvernări.
Ultimul, cel din 1977, a făcut 1.570 de morți și 11.300 de răniți, a doborât sau avariat grav 35.000 de locuințe și cladiri industriale. Potrivit estimărilor Băncii Mondiale, paguba directă a fost de peste 2 miliarde de dolari, iar amortizarea efectelor pe termen lung a mai absorbit aproape tot atât.
Seismul a dat un brânci în plus edificiului subrezit al economiei socialiste, care probabil din acel moment a intrat în derivă.
"Nicăieri în lume nu mai există o concentrare de populație atât de expusă la cutremure provenind sistematic din aceeași sursă. Singurele fenomene asemănătoare sunt cutremurele repetate ce au loc în adâncime în regiunea Hindukush, din India" - spunea geofizicianul Ch. Richter, într-o scrisoare trimisă specialiștilor români.
Este o afirmație de luat în seamă: Richter, autorul scării care-i poartă numele, a trăit și a murit în California, într-una dintre cele mai studiate arii seismice din lume. Ciobanul Bucur nu a fost prea inspirat când s-a oprit cu turma în campia de pe malurile Dâmboviței.
Ca efect al mecanismului de producere și de propagare a energiei seismice, Capitala este în mod special expusă. 90% din prăpădul din 1977 a fost aici. Și tot aici se afla în prezent peste 2,2 milioane de oameni și un mare număr de clădiri vulnerabile.
Periodicitatea de circa 35-40 de ani are ea însăși ceva perfid. Nu este o frecvență suficient de mare pentru ca fenomenul să devină o experiență cotidiană, ca în Japonia, care știe să conviețuiască cu flagelul; dar nici un interval destul de lung, pentru a face din el doar o filă de cronică.
Vine însă suficient de rar pentru a uita de el, prinzându-ne iar nepregătiți; dar și suficient de des pentru a fi siguri ca în timpul vieții vom fi încercați cel puțin o dată. Fiecare generație are cutremurul ei "cel mare".

Sursa: National Geographic

miercuri, 18 august 2010

Noroiul de neoprit- o povestire interesantă și șocantă

Un dezastru nefiresc erupe și nu se întrevede niciun final. Coșmarul șuvoiului de noroi ce face ravagii în estul Javei!
Probabil ca forajele au declansat o eruptie de noroi in Java de Est, in mai 2006. Pana acum, noroiul a inghitit 12 sate si a stramutat 10.000 de familii si inca mai vine in valuri si azi. Nici inginerii, nici misticii nu reusesc sa stavileasca scurgerea.
În zori, firicelul care începuse să se scurgă în apropiere, în timpul nopții devenise un șuvoi opărit. Noroiul a năvălit în casa modestă a lui Sumitro, care are un magazin în districtul Porong, din Java de Est. În timp ce acoperea mobile și umplea camerele, Sumitro și Indayani, soția lui, și-au luat în brațe copiii și au fugit. "Știam că noroiul nu poate fi oprit - spune el. Casa mea era sortită pieirii."
Câteva luni mai târziu, o dâră de abur plutind deasupra unui peisaj de case scufundate marchează sursa nenorocirilor lui: un vulcan noroios. Cauza apariției acestuia stă la baza unor controverse. Mulți dau vina pe o companie care fora dupa gaze; alții susțin că a fost declanșat de un cutremur.
Lusi, cum îi spun indonezienii suvoiului de noroi, e una dintre cele mai ciudate manifestări ale frământărilor geologice din Indonezia. Din mai 2006, a vărsat milioane de barili de mocirla fierbinte, acoperind 700 ha. Sate întregi au dispărut sub noroi, adânc de 18 m pe alocuri, și 10.000 de familii au fost evacuate din casele lor.
Până acum, conform unei estimari a FMI, catastrofa a păgubit Indonezia de 3,7 miliarde de dolari, declanșând acuzații și contraacuzații. Fiind vorba de Indonezia, s-au facut apeluri prompte și la forțele supranaturale. Lusi - porecla creată prin combinarea cuvântului indonezian pentru noroi (lumpur) cu Sidoarjo, numele orașului din apropiere - ar putea continua să erupă zeci de ani.
Între timp, camioanele și excavatoarele lucreaza făra întrerupere pentru a limita pagubele, consolidând diguri în calea celor 600.000 de barili de noroi care continuă să erupă în valuri zilnic. Conductele varsă mâlul în Râul Porong; teoretic, ploaia îl va spala în mare - asta dacă nu înfunda raul și nu inundă orașul apropiat Surabaya, cu 2,5 milioane de locuitori.
Odată cu noroiul, au apărut și misticii - vraci din Sumatra, preoți hinduiști din Bali și o prezicătoare celebră, Mama Lauren - care pretind că ar putea opri potopul. Credincioșii au aruncat capre, găște și maimuțe în noroi, pentru a liniști dragonul, despre care se bănuiește că ar fi fost deranjat de foraje.
Un localnic bogat a oferit o casă oricui ar putea opri noroiul. Totuși prima dată candidații trebuiau să-și dovedească puterile, oprind prin forțe mistice un robinet care picură. N-au reușit.
Suspicios față de mistici, satul de noroi, Sumitro nu e prea optimist. "Nimic nu-l poate opri - spune el. Nici tehnologia, nici puterile supranaturale." Un dig a protejat împrejurimile locuinței lui Sumitro până în noiembrie 2006, când, din cauza noroiului, a explodat o țeavă de gaze, omorând 13 oameni.
"Am crezut că venise sfârșitul lumii" - iși amintește el. Într-un fel, așa și era. Explozia a slăbit digul, expunând împrejurimile fluxului de noroi. Acum, urmele pașilor localnicilor care au plecat sunt imprimate în noroiul străzilor goale. Hoții au lăsat casele fără acoperișuri și cabluri electrice. Mirosul de sulf plutește în aer. "Acum n-a mai rămas nimic - spune Sumitro. Doar amintiri."
Politica din jurul dezastrului este la fel de murdară ca și peisajul. PT Lapindo Brantas, compania care a săpat puțul nefast, e deținută parțial de familia lui Aburizal Bakrie, ministrul indonezian pentru prosperitate. Bakrie, miliardar, spune că puțul nu a avut nimic de-a face cu catastrofa; el dă vina pe un cutremur puternic care a lovit Yogyakarta, la o distanță de 270 km, cu două zile înainte de scurgerea de noroi.
Acum însă trebuie să viziteze victimele lui Lusi. Cu atât mai bine. Furia domnește într-o piață unde sunt campați mii de săteni rămași fără casă. "Daca Bakrie vine aici..." - spune un barbat, trecându-și ușor degetele peste beregată.
Totuși Bakrie se bucură de sprijinul președintelui Susilo Bambang Yudhoyono, care ar putea candida din nou în 2009, preferând să nu ceară demisia unui ministru care îl și finanțează. Guvernul indonezian a ordonat ca Lapindo să plătească mai bine de 400 de milioane de dolari drept compensație. Dar banii au întârziat să apară; Sumitro, negociatorul-șef al celor 800 de familii, crede că ei au fost blocați.
Nu este așa - spune o purtătoare de cuvânt de la Lapindo. Afirmă că s-a întârziat despăgubirea pentru că reclamanții nu pot prezenta dovezi adecvate ale deținerii unor case și terenuri și susține că deja compania a cheltuit milioane pentru a oferi adăpost și hrană victimelor. Despăgubirile vor fi plătite în totalitate în doi ani, promite purtătorul de cuvânt, adăugând că Lapindo nu are nicio obligație legală, din moment ce cauzele dezastrului au rămas nedovedite. "Încă nu știm dacă a fost vina noastră" - spune ea.
Un studiu efectuat de o echipă internațională, din care făcea parte și un angajat de la Lapindo, susținea teoria lui Bakrie că nenorocirea ar fi fost produsă de un cutremur. Dar Richard Davies, de la Universitatea Durham, din Anglia, respinge ipoteza. "În primul rând, cutremurul n-a fost suficient de mare și s-a produs și prea departe - spune el. În al doilea rând, avem dovezi destul de clare ale modului în care forajul ar fi putut produce acest incident."
Studiile lui Davies au conchis că erupția a fost declanșată de foraje și de încercarea de a controla un aflux uriaș de apă și gaze care fracturau secțiuni ale găurii de forare. O incercare de a acoperi gaura cu mii de bile de beton a eșuat anul trecut. Acum, Soenarso, coordonatorul Agentiei Sidoarjo pentru Diminuarea Fluxului de Noroi, și-a epuizat toate ideile pentru oprirea fluxului.
Dar Lusi înca nu a terminat. Ploile torențiale ar putea eroda digurile, eliberând și mai mult noroi și alungând și mai mulți oameni. Orice s-ar întâmpla, un lucru e sigur: pentru victimele lui Lusi, numele companiei Lapindo a fost mânjit cu noroi.

Autor: Andrew Marshall, reporter National Geographic
Editor: Andrei Țapu
Povestirea de mai sus este adevărată: s-a întamplat în Indonezia în anul 2006! 

Urșii Panda Gigant: cea mai costisitoare specie de animal

Imagine articol

Are obraji bucălați. Doarme mai tot timpul. Mănâncă cu mâna. Stă cu mama. Nu e tocmai genul de personaj pe care te-aștepți să-l găsești înconjurat de atenția lumii financiare și a diplomației internaționale, de entuziasmul fanilor, interesul guvernelor și fascinașia comunității științifice.
Dar Tai Shan este un pui de panda uriaș, ceea ce-l face mai deosebit. Născut la ora 3:41 dimineața în ziua de sâmbătă, 9 iulie 2005, în Parcul Zoologic Național Smithsonian, din orașul Washington, D.C., Tai Shan este primul pui al lui Tian Tian și Mei Xiang, mascul și femelă, panda uriași, transportași din China la Washington în decembrie 2000. În Statele Unite mai există numai opt panda în afară de ei: doi la Zoo Atlanta, din Georgia, doi la Zoo Memphis, din Tennessee, și patru la Zoo San Diego, din sudul Californiei, unde Bai Yun a avut deja trei pui sănătoși în ultimii șapte ani.
Împreună, aceste 11 animale înseamnă o investiție extraordinară de resurse științifice și bani. Întreținerea unui panda uriaș într-o grădină zoologică costă în medie 2,6 milioane de dolari pe an, asta dacă nu are pui. La apariția primului pui, bugetul depășește trei milioane de dolari. La apariția celui de-al doilea (și aproape jumătate din sarcini se soldează cu gemeni), nota de plată se apropie de patru milioane de dolari. "Nimeni - spune David Wildt, șeful Programului de științe reproductive de la Parcul Zoologic Național - nu ar băga atâți bani în vreo altă specie."
Ce-i face pe urșii panda atât de speciali? Poate că sunt, pur și simplu, drăgălași. Urșii panda uriași au o carismă la care visează politicienii și vedetele de cinema și care îi atrage ca un magnet pe oameni. Camerele video, conectate la internet, care urmăresc activitățile zilnice ale lui Tai Shan și ale mamei sale atrag în medie două milioane de vizitatori on-line pe lună.
În primele trei luni în care Tai Shan a fost expus publicului, numărul de vizitatori ai grădinii zoologice a crescut cu 50 la sută față de anii precedenți. Fanii entuziaști se înghesuie umăr la umăr la balustradă în Sectorul Panda Uriaș. Îi arată cu degetul, le vorbesc drăgăstos, zâmbesc fericiți. Se fac atâtea fotografii, încât ai crede că te afli pe covorul roșu în noaptea Oscarurilor. Raritatea e alt lucru care mărește valoarea acestui urs. Panda uriași sunt extrem de rari.
Alte mamifere celebre periclitate - tigrul, gorila, rinocerul negru, elefantul asiatic - numără mai multe exemplare, atât în libertate, cât și în captivitate. Din ultimul recensământ al populației de panda uriaș din China a rezultat că în dealurile accidentate din provinciile Sichuan, Shaanxi și Gansu mai trăiesc 1.590 de astfel de urși. O cifră atât de precisă e privită cu suspiciune, în special fiind vorba de o specie greu de reperat, care trăiește în păduri de munte izolate și aproape de nepătruns. Biologii situează numărul exemplarelor în libertate între 1.000 și 2.000.
În captivitate, existau la sfârșitul lui 2005 numai 188 de panda: cei 11 din SUA, câțiva în Mexic, Japonia, Thailanda, Germania și Austria, iar ceilalți în grădini zoologice și centre de cercetare din țara de origine - China. La orice grădină zoologică, sosirea unor noi panda sau nașterea unor pui aduce valuri de vizitatori. Dar o mulțime de vizitatori nu înseamnă neapărat profituri pe măsură. În ciuda campaniilor agresive de tip "salvați urșii panda" și a magazinelor de suveniruri pline cu căni, tricouri, jocuri de puzzle și ursuleți de pluș, nici o grădină zoologică nu a reușit sa adune suficiente venituri suplimentare pentru a acoperi cât de cât costurile.


Regii crocodili

Aceasta este povestea lui Mel White, reporter National Geographic

ILUSTRATIE: RAUL MARTIN Acum 80 de milioane de ani, Deinosuchus vana la fel ca urmasul lui modern, aligatorul-american, stand la panda si cu o muscatura ca de menghina, cu care apuca un Albertosaurus de 9 m din apa de la mal si-l tara in adanc.


In vara lui 2008, un crocodil-american a părăsit Golful Biscayne, din Florida, a înotat printr-un canal mărginit de iahturi din cartierul select Coral Gables şi s-a instalat în campusul Universităţii din Miami, unde-şi întrerupea uneori plaja pe malurile Lacului Osceola ca să mai ronţăie o ţestoasă.
Nu era primul crocodil apărut în campus, dar a devenit cel mai celebru. Oamenii l-au botezat Donna, după rectorul universităţii, Donna Shalala, fosta membră a Cabinetului – deşi era mascul. Uneori, Donna se lăfăia pe iarbă la câţiva metri de barul universităţii, fără să cauzeze alte necazuri decât mutarea câtorva mese de picnic.
În zorii zilei de 1 octombrie, cineva l-a ucis pe Donna, stârnind indignarea studenţilor şi a profesorilor şi încălcând legile statale şi federale: crocodilul- american e pe lista speciilor periclitate, după legea din Florida, şi pe lista speciilor ameninţate, după legea federală.
La o luna după crima, poliţia a arestat un bărbat şi un adolescent care, se pare, voiau craniul ca trofeu. E tentant sa-l folosim pe Donna ca metaforă pentru soarta grea a celor 23 de specii de crocodilieni cunoscute pe planetă, un grup de reptile înrudite, care include crocodilii, aligatorii, caimanii şi gavialii.
După ce au rezistat milioanelor de ani de schimbări climatice pe planetă, dansului plăcilor tectonice şi altor vicisitudini ecologice, se confruntă cu o nouă provocare în calea supravieţuirii lor: noi.
În anii 1970, populaţia de crocodili din Florida părea să fi scăzut sub 400 de exemplare. Populaţia umană a statului, în expansiune, îi gonea din majoritatea golfurilor ferite, cu apă sărată, unde trăisera cândva; mulţi au fost ucişi de braconieri pentru piele, împăiaţi şi expuşi in muzee sau capturaţi pentru expoziţii de animale vii.
De atunci, măsurile de protecţie au dus la sporirea populatiei de crocodili în Florida, care ajunge acum la circa 2.000 de exemplare. „Protejarea crocodililor nu e mare filosofie – spune Steve Klett, administratorul Refugiului Naţional pentru Fauna Zonei Crocodile Lake, din Florida. Dacă le protejezi habitatul şi interzici uciderea lor, işi vor reveni.
Acum, marea problemă e suprafaţa limitată: odată ce au ocupat tot habitatul disponibil, unde să se mai ducă?“ în cazul lui Donna: într-o zonă urbană, în care n-avea ce căuta – numai că n-avea de ales.

Autor: Mel White
Sursa: National Geographic
Traducător: Mel White
Editor: Andrei Ţapu

Vezi şi:

Minuni naturale ale lumii: mai multe decât ţi-ai fi putut imagina! (part. 1)

Mai jos vă prezint câteva minuni naturale dintre cele peste 1000 care nu sunt foarte cunoscute. Materialul este atât pentru orice cititor curios cât pentru cei care au nevoie de insipiraţie.


Africa
Tassili N'Ajjer
În inima Saharei, pe un teritoriu aproape lipsit de viaţă, poţi întâlni misterioase picturi reprezentând animale şi vânători.
Cei avuţi sosesc pe calea aerului. Cei mai strâmtoraţi sau cei mai aventuroşi se apropie de munţii Tassili din Algeria în vehihule cu tracţiune integrală, străbătând terenuri cu pietriş, stâncă goală şi nisipuri mişcătoare, unde aerul pare că tremură deasupra solului, la temperaturi ce pot atinge şi 70 de grade Celsius.

Lacul Assal
Cea mai sărată întindere de apă de pe glob se află intr-o zonă ce riscă să se despice, împărţind Africa în două.
Intr-o vreme, vechii romani s-au simţit atât de sătui de abundenţa continentului african, încât la vestea unei noi minunăţii descoperite de un călător au replicat: ,,Ei, în Africa totdeauna găseşti ceva nou!'' Adevărul este, desigur, că romanii nu gustară decât foarte puţin din ceea ce avea continentul negru de oferit; chiar şi astăzi, nu multă lume nu s-ar hazarda să spună că splendorile sale au fost toate descoperite.

Erta Ale
Un lanţ curbat de vulcani activi se înalţă în Depresiunea Danakil- un peisaj al terorii, al dificultăţilor şi al morţii.
Exploratorul Britanic Ludovico M. Nesbitt scria în 1934: ,,Poate că nepoţii noştri vor învăţa cum să ajungă la stele şi atunci vor zâmbi amuzaţi de eforturile noastre, ale celor care am străbătut cu greu locuri neumblate ale Pământului". Ca şi alţi călători împătimiţi ai generaţiei sale, Nesbitt era convins ca ultimele regiuni neexplorate ale Pământului nu trebuie cucerite decât pe fondul  celor mai înalte realizări ale omenirii.
    
Lacul Turkana
Un râu care curge pe oglinda unui lac din nordul Kenyei şi-a creat propria sa ,,autostradă" de aluviuni.
Pe suprafaţa vastă şi netedă a Lacului Turkana, un râu îşi croieşte drum şerpuit printre bancuri de aluviuni atât de regulate, încât par create de mâna omului. La peste 5 km de malul lacului, râul se sfarşeşte într-o spectaculoasă şi largă deltă, de forma ghearei unei păsări uriaşe.



Europa
Vatnajokull
Calota de gheaţă a Islandei pulsează în ritmul răsunător al unui violent vulcan ce mocneşte dedesubt.
În Vatnajokull, masiva calotă de gheaţă a Islandei, se află aproape tot atâta gheaţă cât în toţi ceilalţi gheţari ai Europei la un loc. Acoperind o zonă cât jumătate din Ţara Galilor sau din New Jersey, împinge la vale zece alţi gheţari importanţi.

Benbulbin
Un munte plat înălţându-se din mijlocul şesului, în partea de vest a Irlandei, aminteşte de un poet şi un uriaş.
Silueta masivă a muntelui Benbulin se înalţă pe câmpia de la Sligo precum chila răsturnată a unei corăbii. Aproape de culme, pantele abrupte se transformă în stânci aproape verticale, dăltuite de natură asemenea burdufului unei armonici, ce mărginesc vârful plat, înalt de 300 de metri.


Cam atât pentru materialul de astăzi în care v-am prezentat prima parte din articolul Minuni naturale ale lumii: mai multe decât ţi-ai fi putut imagina! Când partea a doua va fi publicată voi scrie şi pe Facebook, dar, mai sigur pentru voi, vă puteţi abona la blog pentru a fi primul care citeşte partea a doua.
 Editor: Andrei Ţapu

Natura: Sfârşitul lumii în 2012: fals sau adevărat?

Natura: Sfârşitul lumii în 2012: fals sau adevărat?

Sfârşitul lumii în 2012: fals sau adevărat?

Multă lume aşteaptă cu sufletul la gură ce se va întâmpla pe data de 21 decembrie 2012. Să fie sfârşitul lumii, sau doar un subiect Science Fiction? Filmul documentar realizat de Sony Inc. ne arată că pe data respectivă va fi sfârşitul lumii. După acest film, în acea perioadă se vor întâmpla o serie de cutremure cumplite, care vor ridica practic actualul fund al oceanului făcând ca apele să se ducă spre continente formând ţunamiuri uriaşe. Apa va ajunge până în Munţii Hymalaya, distrugând totul. Peste 5 miliarde  de oameni estimeză filmul că vor muri, mai puţin de 1 miliard de oameni va ajunge pe nişte nave speciale care sunt construite în China şi rezistă la absoult orice pericol.

Mulţi cercetători au confirmat că nu va fi sfârşitul lumii pe 21 decembrie 2012, dar nici ei nu sunt siguri ce se va întâmpla, însă ştiu sigur că va avea să se întâmple ceva. Unii spun că e posibil ca polii să se inverseze, adică busola va arăta Polul Nord către Polul Sud aşa cum s-a mai întâmplat pe Terra şi în urmă cu câteva milioane de ani, dacă puteţi înţelege. Alţi cercetători cred că e posibil ca planeta noastră să se rotească mai repede în acea zi, astfel încât o zi va avea două dimineţi. Adică: va fi dimineaţa normală la ora 6:00 şi va mai fi o dată dimineaţă la ora 17, 18:00.


Cei mai mulţi oameni, atât cercetători cât şi oameni de rând şi bătrâni cred că este doar o superstiţie exact cum a fost şi în anul 2000 când lumea a crezut că în noaptea de revelion dintre anii 1999 şi 2000 avea să plouă cu foc, adică asteroizi de mărime mică. Ce va fi nimeni nu ştie exact, doar Dumnezeu şi noi deocamdată putem spera că vom supravieţui şi vom prinde Crăciunul din anul 2012.

Pentru a vedea trailerul oficial al filmului 2012 click aici.

Tu ce crezi? Va fi sfârşitul lumii pe data de 21 decembrie 2012? Ştii şi alte superstiţii? Lasă un comentariu bun iar eu îl voi face public (numai dacă eşti de acord)!   


Autor: Andrei Ţapu



Vulcanii care ameninţă Europa!

Vulcanii care ameninta Europa


















Cel mai bun articol de pe blog!

Cu toate că cei mai mulţi dintre vulcanii Europei sunt astăzi stinşi, epuizaţi de îndelungata fierbere şi frământare în urma cărora s-au format câteva dintre lanţurile muntoase ale Bătrânului Continent, pe ici, pe colo mai există câte unul activ, a cărui misiune “eruptivă” pe această lume încă nu s-a încheiat şi care dovedeşte că vulcanismul în Europa e înca un fenomen natural contemporan. Unii dintre ei sunt destul de agitaţi pentru a da de lucru vulcanologilor şi motive de îngrijorare tuturor.
Trei ţări europene mai au azi vulcani activi: Italia, Grecia şi Islanda. În fiecare dintre ele, au avut loc, în ultimele câteva decenii, erupţii importante şi în fiecare există vulcani capabili să producă necazuri în viitor.

Vârfurile de foc ale Italiei 
ETNA: înalţându-se deasupra Cataniei (al doilea oraş ca mărime din Sicilia), Etna e cel mai înalt şi mai voluminos vulcan al Italiei, caracteristica datorată curgerilor de lavă care, de-a lungul vremii, l-au tot îmbrăcat succesiv. Erupţiile vulcanului Etna sunt mai ales de tip efuziv – adică manifestate prin revărsarea unei mari cantităţi de lavă, fără a implica neapărat un scenariu zgomotos, cu bubuituri şi ploi de pietre şi cenuşă, aşa cum se întamplă în cazul erupţiilor numite explozive.
  • Într-un top al celor mai activi vulcani ai lumii, în ceea ce priveşte cantitatea de lavă adusă la suprafaţă, Etna ocupă locul al doilea – dupa vulcanul Kilauea din Hawaii, tocmai datorită acestei masive “producţii”. De cel putin 2000 de ani, Etna erupe aproape continuu, lava ieşind la suprafaţă nu numai prin cele 4 cratere din vârf, ci şi prin sutele de fisuri de pe coastele muntelui. Ultimele eruptii au avut loc in 2005.
 


STROMBOLI: şi el e in activitate de câteva milenii, scuipând, prin crater, pietre şi “bombe” de lavă, în erupţii explozive care, de obicei, sunt de mică amploare. Vulcanul e una dintre atracţiile fermecătoarei insule Stromboli şi e faimos prin spectacolul său de lumini , impresionant mai cu seamă în timpul nopţii. Jerbe incandescente ţâşnesc din craterul lui, ca nişte focuri de artificii şi, ca o încântare suplimentară, pot fi admirate de aproape: la mică depărtare de Stromboli, exista craterul unui alt vulcan, astăzi stins, iar de pe marginea acestuia poţi privi, in relativă siguranţă, de la o depărtare de cca. 200 de metri, magnifica reprezentaţie.
  • Ocazional, Stromboli mai face şi niste demonstraţii de forţă mai brutale, cum s-a întâmplat în 1919, 1930 şi 2003; totuşi, în general, e considerat mai mult spectaculos decât periculos, de la el provenind numele de erupţii stromboliene dat acestor eruptii explozive slabe, care îi sunt caracteristice.
 


VEZUVIU: şi-a câştigat de multă vreme faima de vulcan periculos, faima clădită mai ales de erupţia din anul 79, cea mai distrugătoare din câte a consemnat istoria. În două zile, două oraşe romane înfloritoare - Pompei şi Herculaneum - şi alte doua aşezari mai mici - Stabiae şi Oplontis - au fost distruse, iar locuitorii care mai rămăseseră în ele au pierit cu toţii. Ne-a rămas o descriere a întamplării (în două scrisori adresate istoricului Tacit) de către un martor ocular, Pliniu cel Tânăr, la vremea aceea în vârstă de 17 ani. Printre victime s-a numărat şi propriul său unchi, binecunoscutul scriitor, filosof şi naturalist antic Pliniu cel Bătrân. Erupţia a fost precedată de semne de avertizare, dar nimeni nu a crezut că acestea ar putea prevesti o asemenea catastrofă. La începutul lunii august a anului 79, multe fântâni şi izvoare din ţinut au secat brusc. La 20 august, a inceput un şir de mici cutremure pe care, însă, romanii nu le-a luat în seamă. În regiunea Campania asemenea cutremure erau destul de obişnuite şi nimeni n-a făcut vreo legătură între ele şi Vezuviu. Dar o legătură exista – cutremurele fuseseră provocate de frământările din măruntaiele muntelui. În după amiaza zilei de 24 august 79, a inceput erupţia.
  • Catastrofa s-a petrecut in două faze : mai întâi, peste oraşe a căzut o ploaie de pietre. Unii dintre locuitori au fugit, alţii s-au adăpostit în case, neştiind că ceea ce era mai rău abia urma să vină. În cea de-a doua zi a erupţiei, un val piroclastic - un nor de gaze fierbinţi şi pietre, călătorind cu o viteză uriaşă - s-a năpustit peste aşezări şi a inăbuşit, ars şi ucis tot ce mai rămăsese viu în ele.
  • S-a calculat că peste 4 kilometri cubi (!) de pietre şi cenuşă au căzut peste nefericitele oraşe, îngropând totul - construcţii, oameni, animale - sub un strat de material eruptiv a cărui grosime a ajuns până la aproape trei metri.
  • Cu două milenii înaintea acestei erupţii, o alta, numită de specialişti erupţia Avellino, petrecută în jurul anului 1660 î. Hr., distrusese mai multe aşezări din Epoca Bronzului, aflate în apropierea muntelui. După erupţia din anul 79, n-a mai avut loc nici una la fel de violentă.
  • Totuşi, de-a lungul vremii, Vezuviul a făcut de multe ori dovada puterii sale primejdioase. Din secolul I şi până în secolul al XVI-lea, a erupt de cel puţin de 15 ori. A erupt de 6 ori în secolul al XVIII, de opt ori în secolul al XIX-lea şi de trei ori in secolul XX: in 1906, 1929 şi 1944.
De atunci, pare să fi luat o pauză – cât de lungă, nu ştie nimeni. Un institut specializat, Osservatorio Vesuvio, monitorizează permanent zona, pândind orice semn care ar putea arăta că muntele se pregăteşte să erupă. Ultimele cercetări nu au detectat prezenţa magmei la adancimi mai mici de 10 km. Totuşi, Vezuviul e înca văzut ca o mare ameninţare, pentru că se găseşte într-o regiune dens populată, iar o erupţie de amploarea celei din anul 79 ar putea ucide astăzi milioane de oameni. În jurul Vezuviului, a fost înfiinţat un parc naţional; nu se eliberează autorizaţii de construcţie pe terenuri aflate în apropierea muntelui, autorităţile oferă stimulente financiare celor care doresc sa se mute din zonă şi demolează construcţiile rămase goale. Totul face parte din planul de măsuri menit să asigure evacuarea rapidă a populatiei în caz de erupţie, obiectivul autorităţilor fiind acela de a ajunge să poată evacua pe toată lumea in 2-3 zile.



Grecia: patru puncte fierbinţi 
METHANA şi golful Saronic. Methana e o peninsulă, în intregime de origine vulcanică, în care se găsesc peste 30 de centre de erupţie. Scriitori antici precum Ovidiu, Pausanis şi Strabon au lăsat mărturii asupra puternicei erupţii petrecute aici in anul 230, iar în anul 1700, în acesta regiune a erupt violent un vulcan submarin. Geologii spun că ne putem aştepta ca, în viitor, aici să mai aibă loc astfel de întâmplări.

MILOS: pe insulă n-au mai avut loc de multă vreme erupţii (nici una în timpurile istorice), dar dedesubtul ei există un sistem hidrotermal în care temperaturile depăşesc 300 de grade C, ceea ce ar putea indica faptul că acolo se găseşte o cameră magmatică (o “pungă de lavă”) activă. Sute de fumarole – deschideri în scoarţa terestră, prin care ies la suprafaţă aburi şi gaze fierbinţi – împânzesc insula, demonstrând că în adâncurile ei există o intensă activitate geotermală. În viitor, spun specialiştii, această activitate s-ar putea manifesta şi în forme mai violente.


NISYROS: o insuliţă foarte neliniştitoare, cel puţin pentru cercetători. Studiile geologice au arătat că există o cameră magmatică la o adâncime de numai 3-4 km şi care continuă să urce spre suprafaţă. Zona e ţinuta sub supraveghere strictă de către vulcanologi, în cadrul unui program numit GEOWARN. Mai multe cutremure au zguduit insula în ultimii ani, iar din 2000 şi până în 2004, temperatura fumarolelor a crescut de la 980 C la 1030 C. Atenţie, acolo se întâmplă ceva….


SANTORINI: azi o insulă cu mare faimă turistică, Santorini mai are şi o altfel de faimă, una înfricoşătoare, căci vulcanul cu acelaşi nume este “răspunzător” de distrugerea unei întregi civilizaţii, cea minoică, una dintre cele mai înfloritoare culturi ale preistoriei.

  • Erupţia devastatoare care i-a pus capăt a avut loc in jurul anului 1640 î.Hr. Depozite de piatră ponce - o rocă vulcanică - cu grosimi de zeci de metri, amintesc de trecutul violent al acestei insule. Legendele asociază vulcanismul din Santorini şi cu distrugerea Atlantidei, poate pentru că erupţia din 1640 î. Hr. a fost atât de cumplită, încât a schimbat forma insulei: porţiuni din ea s-au rupt şi s-au scufundat în mare.
  • Deşi cercetările arhelogice par să arate că mulţi dintre locuitorii insulei au reuşit să plece şi să se salveze, civilizatia lor a apus, totuşi, definitiv, odată cu distrugerea aşezărilor de către ploaia de pietre şi cenuşă. Erupţia minoică - aşa cum e cunoscută în istorie – a avut un impact uriaş asupra întregii regiuni est-mediteraneene, influenţând, probabil, mersul istoriei într-o măsura pe care încă nu o putem încă estima.
  • Ultima erupţie în Santorini a avut loc în 1950; în prezent, vulcanul se odihneşte, activitatea geotermală manifestându-se doar prin fumarolele şi izvoarele fierbinţi care împânzesc insula.

Cât despre Islanda…
Insula vulcanică, ea se află aşezată deasupra unei dorsale oceanice, în locul unde două plăci tectonice – cea americană şi cea eurasiatică - se întânlesc. Prin spaţiul îngust dintre ele, magma iese la suprafaţă (la suprafaţă e un fel de-a spune; iese, de fapt, pe fundul oceanului unde, solidificându-se, formează acea “creastă” - dorsală oceanică, practic un lanţ muntos submarin).
Islanda e un paradis pentru vulcanologi. Aici există peste 30 de vulcani, ca să nu mai vorbim de fumarole şi gheizere – izvoare din care ţâşneşte, uneori la mari înălţimi apa fierbinte, toate dovezi ale intensei activităţi geotermale din măruntaiele insulei.

Zeci de erupţii mari au avut loc de la colonizarea Islandei de către vikingi, în secolul al IX-lea. Recent, în 2000, a erupt spectaculos vulcanul Hekla, aflat în partea de sud a insulei. Cel mai activ vulcan din Islanda - ca frecvenţă a erupţiilor - este Grímsvötn. Este acoperit, în cea mai mare parte, de gheţarul Vatnajökull (cel mai mare gheţar din Europa), iar adesea, în perioadele de activitate geotermală intensă, gheaţa se topeşte şi apa rezultată se scurge la vale, provocând mari inundaţii. O altă “activare” şi cea mai recentă s-a petrecut în 2004, din fericire fără a provoca temutele viituri.
În urmă cu doar cinci decenii, Islanda s-a imbogăţit cu o nouă insulă: Surtsey, una dintre cele mai tinere insule ale lumii, răsărită din mare în urma unui şir de erupţii ale sistemului vulcanic Vestmannaeyjar (care e, în cea mai mare parte, submarin) între noiembrie 1963 şi ianuarie 1967.

Aşadar, deşi Europa părea să-şi fi trăit de mult traiul său vulcanic şi să se fi potolit acum, iată că marginile ei se mai zguduie uneori, ca o neliniştitoare amintire a activităţii vulcanice care a modelat continentul.

Sursa: Euronews
Traducător: Andrei Ţapu
Editor: Andrei Ţapu



marți, 17 august 2010

Râsul invizibil

În locul cocoşului-de-munte pe care îl pândea de mult, un fotograf a dat nas în nas cu un râs, spre surprinderea amândurora. Foto: Silviu Matei
În locul cocoşului-de-munte pe care îl pândea de mult, un fotograf a dat nas în nas cu un râs, spre surprinderea amândurora.
Strecurându-se noaptea prin păduri, râsul a devenit concurent fără voie al vânătorilor. Păşeşte pe poteci fără să mişte o frunză, umblă solitar şi lasă urme puţine.
Vizuinile lui, ascunse în scorburi, sub trunchiuri căzute sau în văgăuni de stâncă, sunt de nereperat. Cutreieră pe suprafeţe foarte mari, în zone inaccesibile omului, pe care îl evită, prudent. Numele lui – râsul (Linx linx) – vine de la ţipătul caracteristic. De multe ori, sunetul fioros e menit să alunge puii de un an de lângă mamă, pentru a face loc următoarei generaţii. Râsul trăieşte în munţii României, cu o concentrare uşor mai mare în ramura orientală, dar şi în zonele subcarpatice, acolo unde găseşte păduri compacte şi hrană. Carnivor obligatoriu, vânează noaptea, iar prada merge de la şoareci la cerbi.
Acum ştim mult mai multe despre această specie enigmatică decât acum opt ani, când, împreună cu alţi colegi, am început proiectul de cercetare şi conservare a carnivorelor mari în judeţul Vrancea, susţinut prin Programul LIFE Nature. Pe teren am înţeles că acuitatea simţurilor şi precauţia acestui vânător nocturn ne vor împiedica demersurile. Întâmplări cu râşi am trăit puţine, toate legate de faptul că încercam să capturăm câteva exemplare – asta timp de vreo patru ani, cu 200 de zile de pândă pe an. De cele mai multe ori, eram pur şi simplu fentaţi de râşi, iar contactele nu erau în situaţii care să ne umple de fală. Un simplu cartonaş îmbibat cu irezistibila esenţă de iarba-mâţelor (Nepeta cataria) şi felinele, cu mirosul lor extrem de fin, vin aţă la capcane. Cuştile atraumatice se închid, urmează tranchilizarea şi animalul capătă un colar cu emiţător radio şi GPS, astfel încât echipa noastră să-i poată monitoriza deplasările şi comportamentul.
Mai târziu, prin 2005, în studiul râşilor din Vrancea s-au utilizat camere video cu infraroşu şi senzori de mişcare. Muţi de uimire, am urmărit cum primăvara masculii şi femelele petrec împreună câteva zile pline de dragoste. Acum avem date care să confi rme că râsul preferă pădurile de munte, întinse şi liniştite, dar coboară şi pe dealurile mai înalte, instalându-se în păduri dese sau râpe adânci, cu tufărişuri de nepătruns. Patrulează pe culmi sau în plantaţii de conifere de pe lângă zonele stâncoase. E un animal ataşat de teritoriul lui, care îşi păstrează potecile, în stare totuşi să parcurgă peste 40 de km într-o singură noapte dacă are nevoie de hrană.

Sursa: National Geographic Africa
Editor: Andrei Ţapu
Traducător din engleză: Andrei Ţapu 

Parcul National Yosemite, dincolo de Valea Minunilor

Parcul National Yosemite. Foto: Phil SchermeisterPrivelişti naturale de o splendoare ce-ți taie respirația atrag în fiecare an peste trei milioane de vizitatori. Majoritatea vin pentru a admira monumente celebre, precum El Capitan, deasupra, ori Cascada Bridalveil, dreapta.
Dar dincolo de turmele de turiști, există și un alt Yosemite – mai puțin cunoscut poate, dar încărcat de o magie aparte. În centrul satului Yosemite, din adânca vale a Râului Merced, din California, se află un automat de răcoritoare, iar pe el posterul cu un jucător de golf gata să lovească. Litere de-o șchioapă proclamă: DESCOPERIȚI PROPRIUL VOSTRU YOSEMITE! Tocmai discutasem cu rangerul Scott Gediman, care mi-a spus: „Parcurile naționale nu sunt pentru amuzament.“ Și totuși în limitele rezervației Yosemite se află un teren de golf, un patinoar artificial, piste de snowboard, un azil de câini, cinci schi-lifturi, cinema în aer liber, estrada pentru o paradă de Crăciun. În timp ce tocmai încercam aparatul de răcoritoare, am fost îmbrâncit de mulțimea care trecea, doldora de aparatură: telefoane celulare, CD-playere și pagere. M-am ferit de cărucioare de care atârnau sacoșe cu scutece și de o bicicletă-tandem care trăgea o remorcă cu doi câini gălăgioși, mari cât niște șobolani.
Lume morfolind înghețată la cornet, mai mult în șlapi decît în ghete și cu bluze șleampete. Mă aflam oare într-un centru comercial sau în valea renumită în lume pentru frumusețile ei natural și cei 1.300 de kilometri de poteci sălbatice? La o aruncătură de băț de automatul de răcoritoare se aflau două hoteluri, un mare magazin, o închisoare, un oficiu poștal, un bancomat, o parcare cu 2.000 de locuri și peste 300 de kilometri de asfalt. Parcul Yosemite pe care doream eu să-l descopăr era probabil altundeva, atât în timp, cât și în spațiu. Atât de bine ascunsă în Sierra Nevada e această vale, că euroamericanii nu au pătruns în ea decît în 1851, cînd James Savage a condus acolo o ceată înarmată, denumită Batalionul Mariposa, pentru ca, prin amenințări sau violențe, să-i forțeze pe băștinași să suporte incursiunile tot mai dese ale căutătorilor de aur și coloniștilor. În prima noapte, oamenii lui Savage și-au așezat tabăra lîngă Poiana Bridalveil.
A doua zi dimineață, indienii ahwahneechee păreau să se fi evaporat, cu excepția unei femei în vârstă, care a spus: „Sunt prea bătrână să mă mai cațăr pe stânci.“ Când aceasta a refuzat să dezvăluie unde plecaseră indienii, Savage a incendiat casele din scoarță de copac și depozitele de alimente și, de atunci, a început o operațiune nemiloasă de dislocare, finalizată în mai puțin de doi ani. Mariposa înseamnă „fluture“ în spaniolă, iar Merced înseamnă „milă“, dar numele dat de indieni locului e mai aproape de adevărul istoric: Yosemite e probabil forma distorsionată a expresiei yo’hem-iteh, adică „ei sunt ucigași“. Într-o altă poiană din Valea Yosemite s-a oprit, în 1864, Frederick Law Olmsted, pe atunci atras de o companie minieră din New York, după ce fusese proiectant al Central Park-ului. El administra o proprietate de mari dimensiuni în apropiere de Mariposa de astăzi, unde febra aurului californian era pe sfârșite. Părintele arhitecturii peisagistice americane a văzut acolo o bogăție de alt tip, un uimitor corn al abundenței care putea îmbogăți creația artiștilor și a naturaliștilor, precum și, la fel de important, spiritul cetățenilor de rând.

Sursa: National Geographic US
Editor: Andrei Ţapu
 

luni, 16 august 2010

Cum devin unele plante carnivore?

Toate plantele au nevoie de nitrogen şi fosfor pentru ca celulele lor să creeze proteine şi acizi nucleici. Majoritatea plantelor extrag aceste elemente din sol, unde sunt eliberate de bacterii şi fungi, prin descompunerea materiei organice. Cu toate acestea, în unele habitate, dezvoltarea acestor microorganisme este împiedicată, astfel că pământul devine sărac in substanţe hrănitoare. Un exemplu de acest gen sunt mlaştinile, unde muşchiul produce acizi organici care ucid mulţi din microbii care sunt responsabili cu reciclarea substanţelor nutritive din pământ. Situaţia este înrăutăţită de cantitatea mare de ploaie care cade în zonele respective; apa tinde să spele nitraţii din pământ.
Probleme de acelaşi tip apar şi la plantele epifite (care trăiesc pe alte plante, fără să fie parazite, acestea servindu-le numai ca sprijin), deoarece acolo exista foarte puţin pământ din care să işi extragă substanţele nitraţii sau fosfaţii. Unele plante care trăiesc în aceste condiţii au ''rezolvat'' problema formând o simbioză cu bacteria care fixeaza nitrogenul. Cu toate acestea, plantele carnivore au evoluat în aşa fel, incât ''fură'' substanţele nutritive de care au nevoie de la insectele sau chiar animalele mici care le cad pradă. Revenind la întrebarea de la începutul articolului, pentru că acest tip de plante să fie ''câştigătoare'' în lupta selecţiei naturale, trebuie ca beneficiile dezvoltării şi înmulţirii mai rapide, datorate modului în care se hrănesc, să fie mult mai mare comparativ cu plantele obişnuite. 

Sursa: BBC
Editor: Andrei Ţapu
Facebook
Twitter

Despre arbore

Arborele Mamut
Arborele sau copacul (popular) în botanică este o plantă perenă, multianuală cu un trunchi lemnos evident cu ramuri dezvoltate ce prezintă frunze, flori, din care se dezvoltă fructe și rădăcini ce au forme diferite după specie.
Ramurile cresc în grosime și lungime anual prin mugurii terminali.
Spre deosebire de arbust arborele are un truchi lemnos puternic mai gros și înalt ca arbustul (peste 7 metri înălțime), ramurile copacului alcătuind o coroană.

Arborii grupați mai mulți la un loc pot forma sub influența factorilor de mediu unul din cele mai complexe ecosisteme terestre - pădurea, ecosistem ce este capabil să asigure condiții optime de viață pentru alte numeroase plante, dar și viețuitoare.
După felul frunzelor se pot clasifica în:
Arbore strâmb în Vermont, USA
  • arbori cu frunze căzătoare - în general foioase (fagul, teiul, stejarul, paltinul etc.), dar și câteva rășinoase (gingko, laricele, chiparosul de baltă etc.);
  • arbori cu frunze persistente - în general rășinoase și speciile de arbori din zona tropicală.
După dimensiuni, deosebim:
  • arbori de mărimea a III-a: 7-15 m înălțime;
  • arbori de mărimea a II-a: 15-25 m înălțime;
  • arbori de mărimea I: > 25 m înălțime;

Câteva lucruri despre apă- material pentru copiii sub 8 ani

Iată o rubrică destinată copiilor care au vârste sub 8 ani, şi totuşi sunt foarte curioşi să afle lucruri noi! Sper să vă placă materialul de mai jos în care puteţi afla despre apă şi lucrurile din apă!                                                                                                          
Este un ocean foarte mare!
Oceanul Pacific este cel mai mare ocean. Se întinde aproape de jur împrejurul Pământului.

Lumini de noapte sub apă?
În unele oceane există nişte plante micuţe care produc o lumină atât de puternică, încât poţi citi pe sub apă! ...Deşi nu prea indicat...

E bine că oceanul este mare! 
Acolo trăiesc balenele albastre. Ele pot ajunge până la 29 de metri. Adică mai mari decât orice dinozaur care a trăit vreodată!

Hei! Cât de multă gheaţă!
Cel mai mare aisberg a fost mai întins decât Belgia. Avea o lungime de mai mult de 320 de kilometri şi o lăţime de 96 de kilometri! 

Pregătiţi umbrelele!
Într-o zi, peste un oraş din Africa au căzut 1828 mm de ploaie. Asta înseamnă ploaie de înălţimea unui om de aproape 2 metri!

Ce-i verde şi maro şi creşte foarte foarte repede?
Iarba de mare. Iarba de mare de pe coasta Californiei este planta care creşte cel mai repede din lume! 

Sper că va plăcut acesastă postare cu informaţii despre apă pe înţelesul copiilor mai mici! Vă aştept la conversaţii prin Chat oricând mai puţin noaptea în partea dreaptă a paginii pentru opinii!
 

20 de lucruri pe care nu le ştiai despre ciori şi corbi

Temute, dispreţuite, urâte, ironizate, sărbătorite, adorate, batjocorite, urmărite, vânate, exterminate, dar in cele din urmă... învingătoare! Dacă nu aţi ghicit încă protagonistele de astăzi, ei bine, este vorba despre banalele şi uimitoarele păsări din familia corvidelor. Adică despre ciori. Credeaţi că le cunoaşteţi? La fel au crezut şi generaţii de cercetători în cele mai diverse domenii, cercetatori care, pe măsura ce s-au apropiat de viaţa şi obiceiurile păsărilor cu haine cernite, au descoperit nenumarăte lucruri interesante despre cea care poate fi numită fără exagerare “Maestra supravieţuirii în lumea păsărilor”. Cât de interesantă este aceasta pasăre, puteţi concluziona singuri, după ce veţi viziona materialul din postarea de astăzi.


1. La ora actuală, familia Corvidelor, din care fac parte ciorile, numără peste 120 de specii răspândite în întreaga lume cu excepţia Antarcticii.
2. În prezent, în România trăiesc 8 specii de corvide, anume: Gaita (Garrulus glandarius glandarius), Alunarul (Nucifraga caryocatactes), Coţofana (Pica pica), Cioara de semănătură (Corvus frugilegus), Cioara neagra (Corvus corone corone), Cioara grivă (Corvus corone cornix), Stâncuţa (Corvus monedula) şi Corbul (Corvus corax) - de la stânga la dreapta şi de sus in jos:
3. Dintre toate aceste specii, cele mai des întâlnite sunt coţofenele şi ciorile grive, iar cele mai rare sunt alunarii şi corbii.
4. Conform studiilor şi estimărilor de teren realizate de ornitologii români, cea mai mare densitate de ciori din România se intâlneşte în Câmpia Bărăganului şi în împrejurimile capitalei Bucureşti.
5. Ciorile ocupă toate arealele şi nisele ecologice, de la gheţurile polare, păduri de toate tipurile, câmpii, zone agricole, delte, munţi, deşerturi, până la zone locuite de om, unde ajung chiar să prospere.
6. Ciorile sunt omnivore. Mănâncă orice, fără mofturi, inclusiv hoituri şi gunoaie.
7. În Familia Corvidelor, genul Corvus, reprezentat de "ciorile adevărate", adică ciorile, stâncuţele, coţofenele şi corbii, ocupă o treime din totalitatea speciilor.
8. Primele ciori au apărut in Miocen, în urmă cu circa 17 milioane de ani, în zona Australiei şi Oceaniei.
9. Oricât ar părea de bizar, cele mai apropiate rude ale ciorilor sunt frumoasele păsări ale paradisului.
10. Cea mai mică corvidă din lume este gaiţa pitică din Mexic (Aphelocoma nana). Are o greutate de maxim 40 grame şi o lungime de circa 20 cm. Titlul de cea mai mare corvidă din lume se împarte între corbul comun (Corvus corax) şi Corbul cu cioc gros (Corvus crassirostris) din Etiopia. Ambele specii ating greutatea de 1.500 grame şi o lungime de circa 65 cm.
11. Ciorile sunt sedentare de felul lor. Dacă insă mâncarea se împuţinează, sau condiţiile meteo se înrăutăţesc, migrează în masă.
12. Ciorile sunt păsări foarte sociabile, deseori clocind în colonii care pot atinge mii de exemplare. În Scoţia a fost indentificată o colonie de ciori unde trăiau peste 65.000 de exemplare.
13. Spre deosebire de marea majoritate a păsărilor, ciorile nu se tem de om, ci au învăţat să trăiască în apropierea oamenilor, profitând deseori de pe urma lor.
14. Ciorile depun de obicei între 4-7 ouă. Dacă au mâncare din belşug, pot avea o pontă chiar de 10 ouă.
15. Din punct de vedere al importanţei pentru om, ciorile au un impact neutru. Adică, deşi sunt recunoscute drept păsări folositoare agriculturii, care se hrănesc cu multe insecte dăunătoare pentru culturile agricole, studiile au demonstrat că ciorile fac în mod egal pagube, ciugulind cantităţi importante din plantele pentru uz alimentar.
16. Ciorile sunt cele mai inteligente păsări din lume. Mult mai inteligente decât bufniţele şi păsările de pradă, şi cu mult mai isteţe, şmechere şi descurcăreţe decât papagalii.
17. Proporţia dintre creier şi volumul corporal, în cazul ciorilor, este cea mai mare în rândul tuturor speciilor de păsări. Proporţia în cauză este egală cu cea prezentă la maimuţele antropoide şi cetacee. Singura vieţuitoare care are proporţia creier-volum corporal mai mare decât a ciorii, este insăşi omul!
Creierul unui porumbel (stânga) şi creierul unei ciori (dreapta). Corpul unei ciori este de cel mult 2 ori mai mare decât cel al unui porumbel - creierul ciorii este, insă, de 4 ori mai voluminos decât cel al porumbelului.
18. În testele de inteligenţă efectuate pe câini, pisici, porci şi ciori, cele din urmă au ieşit învingătoare fără probleme. Mai mult decât atât, un studiu de mare anvergură, efectuat în anul 2004, a scos la iveală că banalele ciori sunt la fel de inteligente ca cimpanzeii bonobo. Cu alte cuvinte, ciorile sunt cele mai inteligente făpturi de pe planetă după oameni, ocupând locul 2 la egalitate cu cimpanzeii şi delfinii!
19. Coţofana se numără printre puţinele vieţuitoare care se recunosc pe sine dacă se văd în oglindă!
20. O cioară a fost observată cum se hrănea cu nucile pe care iniţial nu putea să le spargă. Ingenioasa pasăre aşeza nucile pe o autostradă astfel incât autovehihulele treceau peste ele. După aceea, cioara poposea tacticoasă hrănindu-se liniştită. Pasărea era atât de inteligentă, încât plasa nucile intregi doar sub roţile maşinilor de mici dimensiuni, experienţele trecute învăţând-o că dacă pune o nucă sub roata unui TIR, sunt slabe şanse să mai găsească miezul. 
Ei bine, sper că va plăcut acest material despre "banalele" ciori, care defapt sunt printre cele mai inteligente vieţuitoare din lume!