Ananasul (
Ananas comosus) este un fruct comestibil cărnos, cu gust dulce-acrişor şi foarte aromat. Are numele comun atat al plantei tropicale cât şi al fructului. Conţine vitaminele A, B, B1 si C. Conţine de asemenea betacaroten, potasiu, magneziu şi săruri minerale. Stimulind organismul, este recomandat mai ales pentru buna sa digestibilitate.
A fost descoperit în sudul
Braziliei şi al
Paraguayuiului. Băştinaşii il numeau “nana”, adica “fructul delicios, parfumat”. A fost adus în Europa de
Cristofor Columb şi cultivat în sere incepând cu anul 1720.
Mărul (Malus domestica) este o specie de plante din familia Rosacea. Această specie cuprinde între 44 şi 55 de soiuri, care se prezintă ca pomi sau arbuşti. Varietăţile de măr cresc în zona temperată nordică din Europa, Asia şi America de Nord, printre acestea existând un număr mare de hibrizi.
Cea mai răspândită formă a mărului este mărul cultivat (Malus domestica). Speciile din Asia de Est au fructe de mărimea unei cireşe, ca de exemplu mărul japonez (Malus floribunda); al
tele, ca Malus baccata şi Malus sieboldii var. zumi, sunt cultivate numai ca plante ornamentale. Acestea nu trebuie confundate cu specia Punica Granatum (rodier).
Chiar dacă este un aliment, calităţile sale terapeutice sunt cunoscute încă din timpuri străvechi. Plinius cel Bătrân îl recomandă în bolile de stomac, iar ceva mai târziu, călugăriţa Hidelgard von Bingen recomandă mărul contra migrenelor, a durerilor de ficat şi de splină. Mărul are acţiune tonică, diuretică, uricolitică, depurativă, antiseptică, intestinală, hipocolesterolemiantă şi laxativă. Este indicat în astenie, surmenaj, convalescenţă, graviditate, anemie, reumatism, gută, litiază urică, hepatită, colibaciloză, stări febrile, ulcer gastric, gastrite, insomnie, diabet şi altele.
Banana
Bananierul este o plantă ierboasă din genul Musa, care, din cauza mărimii şi structurii, este deseori confundat cu un arbore. Este cultivat pentru fructele sale. Bananierul face parte din Familia Musaceae. În lume, bananele ocupă locul patru după orez, grâu şi porumb în consumul uman; sunt crescute în 130 de ţări din lume, mai multe decât pentru orice alt fruct de cultură. Bananele sunt originare din Asia de sud-est.
Marea parte a producătorilor este formată din fermieri mici, care folosesc aceste culturi pentru consumul casnic sau pentru comercializarea locală. Deoarece bananele sunt produse în continuu de-a lungul unui an, acestea reprezintă o sursă de hrană importantă în timpul sezonului foametei (acea perioadă a anului când alimentele provenite din recoltarea anteioară s-a terminat, iar cea din anul curent nu este gata de cules). Din aceste motive bananele sunt extrem de importante pentru siguranţa alimentaţiei.
Para
Para este considerată sora mărului, deoarece face parte din aceeaşi fa
milie şi ambele sunt numite poame. Au aproximativ aceeaşi perioda de dezvoltare şi conţin aceleaşi vitamine şi minerale,dar în proporţii diferite.
Pomul fructifer care ne daruieşte aceste fructe se numeşte păr.Acesta a fost cultivat încă din antichitate în Europa de vest, în nordul Africii şi estul Asiei. Deşi a existat mult timp în stare sălbatică, fructele sale rămânând necomestibile, în timpul romanilor se cunoşteau deja 40 de soiuri de păr comestibil. Astăzi numărul lor a crescut.Dintre acestea doar trei sunt mai importante pentru producţia de fructe comestibile: para europeană, cultivată mai ales în Europa şi nordul Americi
i, para Ya şi para Nashi, cunoscute şi ca para-asiatică, respectiv para-măr, ambele întâlnite în partea de est a Asiei. Multe specii de peri sunt cultivate pentru altoirea soiului european şi asiatic sau servesc drept copaci ornamentali.
Părul este rezistent la secetă şi temperaturi scăzute( până la -40 grade C iarna), dar este pretenţios la lumină. Este un copac de înălţime medie, ajungând la 10-17 m înălţime; câteva specii sunt chia sub formă de arbuşti. Tulpina dreaptă este învelită co o scoarţă cenuşie-brună, crăpată la exemplarele bătrâne, bine înfiptă în pământ. Rădăcina sa puternică poate ajunge până la 4-5 m adâncime. Pe ramurile sale lungi stau aranjate alternativ frunze ovale cu margini dinţate sau întregi la unele specii.Prin luna aprilie-mai işi fac apariţia şi florile, albe. rareori au o tentă de galben sau roz. Peste 2-3 luni, din acestea se vor dezvolta fructele mari, cu pulpă zemoasă şi dulce. Perele sălbatice sunt mai mici, având 1-4 cm în diamentru, dar cele cultivate au peste 18 cm şi 8 cm grosime. Forma diferă şi ea, de la cea globuloasă la cea clasică, sub formă de bulb. Fructele conţin vitamina A, B2, B6, C, minerale de calciu, sodiu, potasiu şi fosfor. Sunt consumate proaspete, uscate sau sub forma de gem, jeleuri au sucuri. De obiceise se folosesc în combinaţii cu alte fructe.
Datorită conţinutului lor, fructele stimulează digestia, crescând pofta de mâncare, vitaminizând şi mineralizând organismul. În stările febrile, scade temperatura, favorizează eliminarea toxinelor din organism, stimulează formarea globulelor roşii şi funcţiile organelor. Frunzele sunt recomandate în tratarea afecţiunilor urinare, renale, diabet. Gargara făcută cu macerat de frunze serveşte la tratarea infecţilor faringelui, şi la amigdalite. Pulberea din scoarţa de păr este folosită în combaterea diareei. Florile snt vizitate des de albine pentru a culege nectar şi polen necesare pentru obtinerea mieri. Se obţin aproximativ 18- 20 kg la hectar. Lemnul de păr este unul dintre cele mai preferate în industria lemnului. Datorită calităţii sale este ales la fabricarea instrumentelor muzicale, a furnirurilor estetice, fabricarea mobilei. Este de asemeanea folosit în tâmplărie, construcţii şi sculptură.
Portocala
Portocalul dulce (Citrus sinensis) este un arbore fructifer din genul Citrus, c are face parte din familia Rutaceae. Este vorba despre un arbore de mărime mijlocie, dar în condiţii optime poate ajunge la 13 m înălţime, are coroana mare, rotundă sau piramidală, cu frunze ovale de 7-10 cm cu margine dreaptă şi ramuri care uneori au spini mari de 10 cm. Florile sunt albe parfumate, care apar izolat sau în buchet. Fructul este Portocala dulce. Substanţele active: hesperidina, pectina • Acidul: ascorbic, citric • Alcaloizi: Betadina • Zaharuri:
fructoză , galactoză • Vitamine (B2) ,(B1), (B6) şi (C) • Minerale: fier, calciu, magneziu, fosfor, potasiu, sodiu, zinc (în fruct)
Există o mare varietate de portocali cu mari diferenţe, fundamentale pentru calitatea şi gustul fructului, care variază de la dulce la acru. Specia Citrus Aurantium produce portocale amare utilizate pentru fabricarea băuturilor, marmelade şi prăjituri.
Căpşuna
Fragaria este un gende plante cu flori din familia Rosacea, numite comun
căpşuni din cauza fructelor lor comestibile. Există peste 20 de specii şi numeroşi hibrizi. Cele mai cunoscute căpşuni sunt căpşunul de grădină (
Fragaria ×ananassa).
Ele cresc în solurile fertile şi de obicei se recoltează mai multe la un loc.
Kiwi
Kiwi este fructul comestibil al plantelor Actinidia chinensis şi
Actinidia deliciosa din Asia. Denimirea chinezească este Yang Tao (mura sau strugurele gastei). Cunoscut original sub denumirea de „agrişe chinezeşti”.
Istoria "europeană" a fructului a început în Valea Ghang Kiang, din Sud-Estul Chinei, de unde în anul 1847 un membru al Societăţii Regale de Horticultură din Marea Britanie a trimis primele seminţe în afara graniţelor ţării de origine. În 1906 a fost plantată şi în Noua Zeelandă unde a rodit prima dată în 1910. Aici fructul a fost "rebotezat" cu numele de astăzi, după numele păsării naţionale, probabil datorită asemănării ca formă şi culoare. Astăzi kiwi se cultivă în Noua Zeelandă, SUA, Italia, Japonia, Grecia, Spania, Australia şi Chile.
În pădurile din care este originară, planta care face kiwi (Actinidia chinesis) poate fi descrisă ca un arbust cu viţe lungi, viguroase şi lemnoase, asemănătoare lianelor, cu aspect de arbust căţărător. Adesea un astfel de arbust acoperă o zonă de 3-4,5 m lăţime, 5-7 m lungime şi 2,7-3,6 m înălţime. De aceea, atunci când este cultivată, planta are nevoie absolută de un spalier. În câmp, planta se cultivă pe araci înalţi de 1,7-2 m, legaţi între ei cu sârmă.
Fructul are o formă ovaloidă, de mărimea unui măr mijlociu (7-10 cm lungime şi o greutate de circa 80-100 g), cu miezul verde, cărnos, acrişor. Coaja verde-maronie pufoasă (acoperită cu perişori aspri), nu este comestibilă. Pulpa fructului este cărnoasă, de culoare verde, cu seminţe mici, viabile, dispuse circular către interiorul fructului. Planta de kiwi este foarte sensibilă la ger şi la vânt, preferând solurile umede, umbroase şi puţin calcaroase.
După recoltare, depozitarea acestor fructe se face în încăperi curate, uscate şi fără infestie, în lăzi stivuite şi asezate pe grătare, la o temperatură de 12°C şi o umiditate relativă a aerului de 85-90%. În aceste condiţii ele pot fi păstrate o perioadă de circa 2-5 săptămâni.
Printr-un Grant de Cercetare, finanţat de Academia Română, Facultatea de Horticultură din Universitatea de Ştiinte Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti, având ca director de grant pe Stănică Florin, a întreprins o cercetare cu titlul Selecţia unor elite hibride de
kiwi (Actinidia arguta) şi înmulţirea rapidă a acestora în vederea omologării şi introducerii în cultură în România.
Kiwi este fructul cu cele mai multe substanţe nutritive din categoria fructelor importante. Kiwi conţine mai multă vitamină C decât o portocală. Kiwi conţine o gamă largă de substanţe nutritive:
- luteină, o substanţă care este apreciată din ce în ce mai mult pentru eficacitatea ei în reducerea riscului de apariţie a cancerului, a bolilor de inimă şi în prevenirea cataractei. Kiwi e considerat a fi, după porumb, fructul cu cea mai bogată sursă de luteină.
- toate tipurile de fibră care protejează împotriva bolilor de inimă, a diabetului, cancerului etc.
- cupru - mineral cu rol vital în procesul de creştere a copiilor pentru că ajută la întărirea oaselor, la dezvoltarea creierului şi la construirea sistemului imunitar.
- potasiu - mai mult decât bananele. Potasiul ajută la funcţionarea eficientă a inimii şi are rol semnificativ în controlul presiunii arteriale.
- magneziu, fier, calciu, acid folic, crom.
- vitamina A, vitamina B6, vitamina C, vitamina E
Seminţele de Kiwi sunt cele ce încorporează toţi nutrienţii: proteine, vitamine, minerale.
Persoanele alergice la latex,papaya sau ananas este posibil să prezinte deasemenea alergie la kiwi, datorita prezenţei unei enzime numită actidinină.
Papaya
Papaya, cunoscută şi ca mamao, pepene de copac, lechoza (Venezuela), sau pawpaw, este fructul arborelui Carica papaya, din genul Carica. Originară din Mexicul de sud, America Centrală şi nordul Americii de Sud, papaya este acum cultivată în majoritatea ţărilor tropicale.
Este un arbore mic, fără ramuri, singura tulpină având între cinci şi zece metri înălţime, cu frunze aranjate în spirală limitate la vârful trunchiului; trunchiul inferior este evident plin de cicatricile locurilor de care frunze mai vechi şi fructe au fost prinse. Frunzele sunt mari, 50-70 cm în diametru, cu 7 loburi palmate. Florile sunt produse pe axele frunzelor, maturându-se în fructe lungi de 15-45 cm şi late de 10-30 cm în diametru. Fructele sunt coapte când sunt moi (precum un avocado copt, chiar puţin mai moale) şi devin galben-portocalii.
Papaya este bogată într-o enzimă numită papaină (o proteză care este folositoare la frăg
ezirea cărnurilor şi a altor produse. Este folosită la ruperea fibrelor dure de carne şi este utilizată de mii de ani în America de Sud. Este inclusă drept componentă în prafurile comercializate pentru frăgezirea cărnii. Enzima din papaya este de asemenea comercializată sub formă de tablete ca un remediu pentru probleme digestive.
Seminţele negre sunt comestibile şi au un gust iute. Uneori, sunt măcinate şi înlocuiesc piperul negru.
Măslinele
Măslinul este un arbore originar din Siria şi zonele de litoral din Asia Mică, foarte răspândit şi în Grecia continentală şi în arhipelagul elen ce produce măslinele. Este considerat "arborele veşnic roditor", fiind un arbore cu o longevitate extraordină, având o uimitoare putere de regenerare, dând mereu rădăcini şi lăstari noi.
Genul olea conţine în jur de 20 de specii larg răspândite în jurul globului. Sunt pomi mici întâlniţi în zonele limitrofe Mării Mediterane, în sudul Africii, în sud-estul Asiei, în estul Australiei. Frunzele măslinilor se menţin verzi pe întreaga durată a anului.
Măslinul preferă climate cu ierni blânde şi veri toride, se dezvoltă foarte bine pe soluri calcaroase atinse de briza mării.
Olea europaea, măslinul european, este cea mai cunoscută specie din genul Olea, fiind apreciat încă din antichitate. Măslinele erau folosite fie pentru obţinerea uleiului de măsline, fie erau consumate ca fructe. Pentru că au un gust amar, măslinele treceau printr-un proces natural de fermentare sau erau consumate în saramură.
Măslinul sălbatic este un pom mic cu aspect de tufiş, cu creştere lentă şi crengi presărate cu ghimpi. Varietăţile cultivate prezintă multe deosebiri, dar în general sunt lipsiţi de spini, mai compacţi şi mai productivi. Măslinii au o creştere lentă, dar sunt şi foarte longevivi. Lăsaţi să se dezvolte natural, măslinii pot avea trunchiuri de dimensiuni considerabile, fiind înregistrate recorduri de peste 10 metri în diametru şi peste şapte secole de viaţă. În Italia se crede că unii din cei mai bătrâni măslini datează din primii ani ai Imperiului Roman, părere infirmată de mulţi specialişti.
Există în jur de 20 de specii de măslini, printre acestea se numără: Olea brachiata, Olea capensis, Olea caudatilimba, Olea europaea, Olea exasperata, Olea guangxiensis, Olea hainanensis, Olea laxiflora, Olea neriifolia, Olea paniculata, Olea parvilimba, Olea rosea, Olea salicifolia, Olea tetragonoclada, Olea tsoongii, Olea undulata.
Există, însă, un foarte mare număr de varietăţi de măslini cunoscuţi crescătorilor din ziua de azi. Doar în Italia au fost identificate peste 300 de varietăţi, însă dintre acestea doar câteva sunt cultivate pe suprafeţe întinse. Principalele varietăţi întâlnite în Italia sunt: Frantoio, Leccino şi Carolea. Compărând aceste varietăţi cu varietăţile descrise de savanţii Romei antice nu s-a reuşit o identificare sigură. Se crede, totuşi, că unele varietăţi existente în zilele noastre sunt înrudite cu varietatea Licinian, descrisă de Plinius alături de alte 15 varietăţi cultivate în vremea sa. Datorită uleiului obţinut, Licinian era cea mai apreciată varietate în Roma Antică.
Spre deosebire de cele din Italia, varietăţile întâlnite în Spania au frunze mai late şi fructe mai mari, însă cu un gust mai amar, iar uleiul extras este inferior din punct de vedere calitativ. Din acest motiv măslinele produse în Spania sunt mai rar destinate obţinerii de ulei, în schimb sunt tratate şi consumate. Adesea sunt extraşi sâmburii, iar fructele sunt umplute cu diverse garnituri şi îmbuteliate în saramură sau oţet. Din cele aproximativ 260 de varietăţi existente în Spania doar 25 sunt frecvent folosite pentru obţinerea uleiului. Principalele varietăţi cultivate în Spania sunt: Arbequina, Cornicabra, Blanqueta, Empeltre, Gordal, Farga, Lechin, Hojiblanca, Manzanilla şi Picual.
