Vulcanii care ameninţă Europa!

Cel mai bun articol de pe blog!

Cu toate că cei mai mulţi dintre vulcanii Europei sunt astăzi stinşi, epuizaţi de îndelungata fierbere şi frământare în urma cărora s-au format câteva dintre lanţurile muntoase ale Bătrânului Continent, pe ici, pe colo mai există câte unul activ, a cărui misiune “eruptivă” pe această lume încă nu s-a încheiat şi care dovedeşte că vulcanismul în Europa e înca un fenomen natural contemporan. Unii dintre ei sunt destul de agitaţi pentru a da de lucru vulcanologilor şi motive de îngrijorare tuturor.

Trei ţări europene mai au azi vulcani activi: Italia, Grecia şi Islanda. În fiecare dintre ele, au avut loc, în ultimele câteva decenii, erupţii importante şi în fiecare există vulcani capabili să producă necazuri în viitor.

Vârfurile de foc ale Italiei 

ETNA: înalţându-se deasupra Cataniei (al doilea oraş ca mărime din Sicilia), Etna e cel mai înalt şi mai voluminos vulcan al Italiei, caracteristica datorată curgerilor de lavă care, de-a lungul vremii, l-au tot îmbrăcat succesiv. Erupţiile vulcanului Etna sunt mai ales de tip efuziv – adică manifestate prin revărsarea unei mari cantităţi de lavă, fără a implica neapărat un scenariu zgomotos, cu bubuituri şi ploi de pietre şi cenuşă, aşa cum se întamplă în cazul erupţiilor numite explozive.

• Într-un top al celor mai activi vulcani ai lumii, în ceea ce priveşte cantitatea de lavă adusă la suprafaţă, Etna ocupă locul al doilea – dupa vulcanul Kilauea din Hawaii, tocmai datorită acestei masive “producţii”. De cel putin 2000 de ani, Etna erupe aproape continuu, lava ieşind la suprafaţă nu numai prin cele 4 cratere din vârf, ci şi prin sutele de fisuri de pe coastele muntelui. Ultimele eruptii au avut loc in 2005.

 

STROMBOLI: şi el e in activitate de câteva milenii, scuipând, prin crater, pietre şi “bombe” de lavă, în erupţii explozive care, de obicei, sunt de mică amploare. Vulcanul e una dintre atracţiile fermecătoarei insule Stromboli şi e faimos prin spectacolul său de lumini , impresionant mai cu seamă în timpul nopţii. Jerbe incandescente ţâşnesc din craterul lui, ca nişte focuri de artificii şi, ca o încântare suplimentară, pot fi admirate de aproape: la mică depărtare de Stromboli, exista craterul unui alt vulcan, astăzi stins, iar de pe marginea acestuia poţi privi, in relativă siguranţă, de la o depărtare de cca. 200 de metri, magnifica reprezentaţie.

• Ocazional, Stromboli mai face şi niste demonstraţii de forţă mai brutale, cum s-a întâmplat în 1919, 1930 şi 2003; totuşi, în general, e considerat mai mult spectaculos decât periculos, de la el provenind numele de erupţii stromboliene dat acestor eruptii explozive slabe, care îi sunt caracteristice.

 

VEZUVIU: şi-a câştigat de multă vreme faima de vulcan periculos, faima clădită mai ales de erupţia din anul 79, cea mai distrugătoare din câte a consemnat istoria. În două zile, două oraşe romane înfloritoare - Pompei şi Herculaneum - şi alte doua aşezari mai mici - Stabiae şi Oplontis - au fost distruse, iar locuitorii care mai rămăseseră în ele au pierit cu toţii. Ne-a rămas o descriere a întamplării (în două scrisori adresate istoricului Tacit) de către un martor ocular, Pliniu cel Tânăr, la vremea aceea în vârstă de 17 ani. Printre victime s-a numărat şi propriul său unchi, binecunoscutul scriitor, filosof şi naturalist antic Pliniu cel Bătrân. Erupţia a fost precedată de semne de avertizare, dar nimeni nu a crezut că acestea ar putea prevesti o asemenea catastrofă. La începutul lunii august a anului 79, multe fântâni şi izvoare din ţinut au secat brusc. La 20 august, a inceput un şir de mici cutremure pe care, însă, romanii nu le-a luat în seamă. În regiunea Campania asemenea cutremure erau destul de obişnuite şi nimeni n-a făcut vreo legătură între ele şi Vezuviu. Dar o legătură exista – cutremurele fuseseră provocate de frământările din măruntaiele muntelui. În după amiaza zilei de 24 august 79, a inceput erupţia.

• Catastrofa s-a petrecut in două faze : mai întâi, peste oraşe a căzut o ploaie de pietre. Unii dintre locuitori au fugit, alţii s-au adăpostit în case, neştiind că ceea ce era mai rău abia urma să vină. În cea de-a doua zi a erupţiei, un val piroclastic - un nor de gaze fierbinţi şi pietre, călătorind cu o viteză uriaşă - s-a năpustit peste aşezări şi a inăbuşit, ars şi ucis tot ce mai rămăsese viu în ele.
• S-a calculat că peste 4 kilometri cubi (!) de pietre şi cenuşă au căzut peste nefericitele oraşe, îngropând totul - construcţii, oameni, animale - sub un strat de material eruptiv a cărui grosime a ajuns până la aproape trei metri.
• Cu două milenii înaintea acestei erupţii, o alta, numită de specialişti erupţia Avellino, petrecută în jurul anului 1660 î. Hr., distrusese mai multe aşezări din Epoca Bronzului, aflate în apropierea muntelui. După erupţia din anul 79, n-a mai avut loc nici una la fel de violentă.
• Totuşi, de-a lungul vremii, Vezuviul a făcut de multe ori dovada puterii sale primejdioase. Din secolul I şi până în secolul al XVI-lea, a erupt de cel puţin de 15 ori. A erupt de 6 ori în secolul al XVIII, de opt ori în secolul al XIX-lea şi de trei ori in secolul XX: in 1906, 1929 şi 1944.

De atunci, pare să fi luat o pauză – cât de lungă, nu ştie nimeni. Un institut specializat, Osservatorio Vesuvio, monitorizează permanent zona, pândind orice semn care ar putea arăta că muntele se pregăteşte să erupă. Ultimele cercetări nu au detectat prezenţa magmei la adancimi mai mici de 10 km. Totuşi, Vezuviul e înca văzut ca o mare ameninţare, pentru că se găseşte într-o regiune dens populată, iar o erupţie de amploarea celei din anul 79 ar putea ucide astăzi milioane de oameni. În jurul Vezuviului, a fost înfiinţat un parc naţional; nu se eliberează autorizaţii de construcţie pe terenuri aflate în apropierea muntelui, autorităţile oferă stimulente financiare celor care doresc sa se mute din zonă şi demolează construcţiile rămase goale. Totul face parte din planul de măsuri menit să asigure evacuarea rapidă a populatiei în caz de erupţie, obiectivul autorităţilor fiind acela de a ajunge să poată evacua pe toată lumea in 2-3 zile.

Grecia: patru puncte fierbinţi 

METHANA şi golful Saronic. Methana e o peninsulă, în intregime de origine vulcanică, în care se găsesc peste 30 de centre de erupţie. Scriitori antici precum Ovidiu, Pausanis şi Strabon au lăsat mărturii asupra puternicei erupţii petrecute aici in anul 230, iar în anul 1700, în acesta regiune a erupt violent un vulcan submarin. Geologii spun că ne putem aştepta ca, în viitor, aici să mai aibă loc astfel de întâmplări.

MILOS: pe insulă n-au mai avut loc de multă vreme erupţii (nici una în timpurile istorice), dar dedesubtul ei există un sistem hidrotermal în care temperaturile depăşesc 300 de grade C, ceea ce ar putea indica faptul că acolo se găseşte o cameră magmatică (o “pungă de lavă”) activă. Sute de fumarole – deschideri în scoarţa terestră, prin care ies la suprafaţă aburi şi gaze fierbinţi – împânzesc insula, demonstrând că în adâncurile ei există o intensă activitate geotermală. În viitor, spun specialiştii, această activitate s-ar putea manifesta şi în forme mai violente.

NISYROS: o insuliţă foarte neliniştitoare, cel puţin pentru cercetători. Studiile geologice au arătat că există o cameră magmatică la o adâncime de numai 3-4 km şi care continuă să urce spre suprafaţă. Zona e ţinuta sub supraveghere strictă de către vulcanologi, în cadrul unui program numit GEOWARN. Mai multe cutremure au zguduit insula în ultimii ani, iar din 2000 şi până în 2004, temperatura fumarolelor a crescut de la 980 C la 1030 C. Atenţie, acolo se întâmplă ceva….

SANTORINI: azi o insulă cu mare faimă turistică, Santorini mai are şi o altfel de faimă, una înfricoşătoare, căci vulcanul cu acelaşi nume este “răspunzător” de distrugerea unei întregi civilizaţii, cea minoică, una dintre cele mai înfloritoare culturi ale preistoriei.

• Erupţia devastatoare care i-a pus capăt a avut loc in jurul anului 1640 î.Hr. Depozite de piatră ponce - o rocă vulcanică - cu grosimi de zeci de metri, amintesc de trecutul violent al acestei insule. Legendele asociază vulcanismul din Santorini şi cu distrugerea Atlantidei, poate pentru că erupţia din 1640 î. Hr. a fost atât de cumplită, încât a schimbat forma insulei: porţiuni din ea s-au rupt şi s-au scufundat în mare.
• Deşi cercetările arhelogice par să arate că mulţi dintre locuitorii insulei au reuşit să plece şi să se salveze, civilizatia lor a apus, totuşi, definitiv, odată cu distrugerea aşezărilor de către ploaia de pietre şi cenuşă. Erupţia minoică - aşa cum e cunoscută în istorie – a avut un impact uriaş asupra întregii regiuni est-mediteraneene, influenţând, probabil, mersul istoriei într-o măsura pe care încă nu o putem încă estima.
• Ultima erupţie în Santorini a avut loc în 1950; în prezent, vulcanul se odihneşte, activitatea geotermală manifestându-se doar prin fumarolele şi izvoarele fierbinţi care împânzesc insula.

Cât despre Islanda…

Insula vulcanică, ea se află aşezată deasupra unei dorsale oceanice, în locul unde două plăci tectonice – cea americană şi cea eurasiatică - se întânlesc. Prin spaţiul îngust dintre ele, magma iese la suprafaţă (la suprafaţă e un fel de-a spune; iese, de fapt, pe fundul oceanului unde, solidificându-se, formează acea “creastă” - dorsală oceanică, practic un lanţ muntos submarin).

Islanda e un paradis pentru vulcanologi. Aici există peste 30 de vulcani, ca să nu mai vorbim de fumarole şi gheizere – izvoare din care ţâşneşte, uneori la mari înălţimi apa fierbinte, toate dovezi ale intensei activităţi geotermale din măruntaiele insulei.

Zeci de erupţii mari au avut loc de la colonizarea Islandei de către vikingi, în secolul al IX-lea. Recent, în 2000, a erupt spectaculos vulcanul Hekla, aflat în partea de sud a insulei. Cel mai activ vulcan din Islanda - ca frecvenţă a erupţiilor - este Grímsvötn. Este acoperit, în cea mai mare parte, de gheţarul Vatnajökull (cel mai mare gheţar din Europa), iar adesea, în perioadele de activitate geotermală intensă, gheaţa se topeşte şi apa rezultată se scurge la vale, provocând mari inundaţii. O altă “activare” şi cea mai recentă s-a petrecut în 2004, din fericire fără a provoca temutele viituri.

În urmă cu doar cinci decenii, Islanda s-a imbogăţit cu o nouă insulă: Surtsey, una dintre cele mai tinere insule ale lumii, răsărită din mare în urma unui şir de erupţii ale sistemului vulcanic Vestmannaeyjar (care e, în cea mai mare parte, submarin) între noiembrie 1963 şi ianuarie 1967.

Aşadar, deşi Europa părea să-şi fi trăit de mult traiul său vulcanic şi să se fi potolit acum, iată că marginile ei se mai zguduie uneori, ca o neliniştitoare amintire a activităţii vulcanice care a modelat continentul.

Sursa: Euronews

Traducător: Andrei Ţapu

Editor: Andrei Ţapu